Maurice Zundel(1897-1975) Tot ceea ce nu este dat este pierdut… Niciodată nimic mai puţin decât infinitul… Eu nu cred în Dumnezeu… eu îl trăiesc… Eu cred în om: dacă mergem până la capătul acestei afirmaţii, şi dacă încercăm s-o trăim, nu va mai fi nevoie să adăugăm nimic, căci, dacă cred într-adevăr în om, atunci  „Eu cred în Dumnezeu” vine de la sine pentru că măreţia umană este întotdeauna, în final, o transparenţă la Dumnezeu. Omul nu devine cu adevărat om decât dacă este liber de sine în întâlnirea unei Prezenţe care îl depăşeşte. Dumnezeu este dăruire cu totul. Omul, liber de sine şi de tot, se poate arunca în braţele unui Dumnezeu care este libertate.” Papa Paul al VI-lea spunea despre Maurice Zundel că este „un geniu ca poet, geniu ca mistic, scriitor şi teolog şi toate într-unul singur, cu sclipiri…” „Maurice Zundel a tradus intuiţiile sărăcuţului din Assisi în limbajul teologic şi spiritual al secolului al XX-lea”.(Marc Donzé)

A fi transparent pentru a nu împiedica Lumina. Trãiti-mã… si mã veti întelege… Maurice Zundel este un mare mistic si profet al secolului al XX-lea. Nãscut în 1897 la Neuchatel, în Elvetia, este ordonat preot în 1919. Pânã în 1975, duce o viatã de predicare, de îndrumare spiritualã, de studiu si de scriere în Elvetia, la Paris, Londra, Cairo si Beirut. Victimã a ostracismului si neîntelegerii ecleziale, îsi trãieste viata într-o sãrãcie deplinã, îngrijindu-se în special de cei mai umili, atent la tot ceea ce tese viata umanã, socialã, culturalã, politicã, economicã si stiintificã. De o curiozitate insatiabilã si de o culturã enciclopedicã, doarme câte trei ore pe noapte si studiazã fãrãr rãgaz pentru a întelege mai bine lumea. În 1972, papa Paul al VI-lea îl cheamã sã predice la Vatican. Gândirea acestui preot remarcabil cunoaste astãzi un rãsunet din ce în ce mai mare si se rãspândeste mult dincolo de lumea crestinã. Ea îi atinge la fel de mult atât pe inelectuali cât si pe oamenii simpli, cãutãtori de sens.

Biografie
Scrierile existente pe piata(www.amazon.fr)
Meditatii - de Maurice Zundel
Amintiri - despre Maurice Zundel
Pagini alese

Biografie

Maurice Zundel s-a născut în 1897 la Neuchatel(Elveţia). Tatăl său era director de postã si un bun catolic, practicant si foarte implicat în activitatea parohiei de care apartinea; mama sa lucra acasă. Micul Maurice a avut o copilãrie fericitã. Bunica din partea mamei era de credinţă protestantă. Cãsãtorindu-se cu un catolic si respectând prevederile unui contract dinainte stabilit, si-a educat copiii în credinta catolicã, motiv de profundã suferintã pentru ea. "Niciodatã o cãsãtorie mixtã" va spune ea mereu. Este persoana care l-a influenţat cel mai mult în viaţă pe Zundel. "Ea era cea mai crestinã din familie" va spune el, zeci de ani mai târziu când va accepta totusi sã vorbeascã despre el. De la ea mosteneste copilul dorinta de a-i ajuta pe cei sãrmani. Bãiatul trăieşte într-o ţară protestantă, ascultând polemicile şi cortegiul de „anti” care puneau la zid catolicismul. Pe de altă parte, catolicismul ambiant era foarte ritual, o practică religioasă fără nici o experienţă a lui Dumnezeu. Copilul frecventează şcoala, apoi colegiul din oraş, unde este aproape singurul catolic. Are drept coleg pe Jean Piaget, celebrul psiholog. Foarte devreme prinde gustul ştiinţelor şi formează, împreună cu Piaget un club al prietenilor naturii, unde se realizau studii experimentale despre insecte, moluşte sau păsări. Această pasiune a ştiinţelor nu-l va părăsi niciodată; toată viaţa va citi cu frenezie lucrările ştiinţifice cele mai semnificative. Pentru Zundel ştiinţa este mai mult decât cunoaştere. Este căutare a adevărului despre univers şi, în acelaşi timp, dialog obscur, plin de uimire ori luminos, cu adevărul Creatorului. Pentru el, savantul veritabil este cel care caută să înţeleagă, care slujeşte adevărul şi se bucură de lumina inefabilă şi gratuită care se înalţă în el, din clipa în care a atins un adevăr profund, esenţial. Savantul este cel care caută să dezvolte omul într-o cunoaştere şi o stăpânire mai responsabile a universului.

…Fecioara Maria…vocaţia virginităţii…

În jurul vârstei de paisprezece ani trăieşte o experienţă spirituală profundă şi care a devenit decisivă.

Ca de obicei, mergea să se roage în biserica Notre-Dame din Neuchatel, o clădire neogotică foarte întunecoasă. Stătea în faţa statuii Notre-Dame din Lourdes. Deodată, prezenţa Fecioarei îl bulversează în modul cel mai profund şi primeşte vocaţia virginităţii. „am fost apucat în totalitate şi pentru toată viata, apucat de această exigenţă… această exigenţă de puritate care emana din prezenţa ei! Ei îi datorez TOTUL!... îi datorez absolut totul… totul, totul; nu fac nimic fără ea… Ea nu poate decât să ne conducă la Isus. Nu poate decât să ne antreneze în această renuntare de sine care este secretul ei. Ea l-a născut pe Cristos, tocmai, într-o abandonare totală a ei însăşi, aşa cum Tatăl zămisleşte Verbul într-o totală golire de sine. Ea ne înrădăcinează aşadar în Cristos şi, prin Cristos, ne înrădăcinează în inima Sfintei Treimi.”

Maria devine pentru el sacramentul iubirii materne şi virginale a lui Dumnezeu, a acestei iubiri pline de tandreţe şi care niciodată nu vrea să posede… Zundel a avut de atunci o abordare foarte specială a iubirii virginale: este iubirea care niciodată nu închide braţele, care este mereu în stare de dăruire. Ca şi apa castă din Cântecul Soarelui de sfântul Francisc, apa care curge, fără a se opri vreodată.

…Predica de pe Munte…şi Mizerabilii…

În aceeaşi perioadă frecventează un prieten protestant, ucenic mecanic, de condiţie foarte modestă. Împreună discutau despre condiţia celor săraci dar şi despre fericirea sărăciei. Au început să citească Mizerabilii de Victor Hugo şi Zundel a rămas foarte impresionat pentru toată viaţa de primirea mărinimoasă pe care monseniorul Myriel i-a făcut-o lui Jean Valjean. Încă de atunci voia să vină în ajutorul celor săraci şi mai ales voia să-i facă să-şi simtă demnitatea. Această grijă nu-l va părăsi niciodată. Abatele Zundel dădea tot; cerşetorii din Lausanne ştiau aceasta şi îl frecventau. A da tot, era maniera lui de a le arăta cerşetorilor că sunt „prinţi”. Chiar dacă o contesă de pe malul lacului Leman îi dăruia un plic, el îl dăruia la rândul lui, fără a lua seama la suma pe care o conţinea. Din această perioadă devine sensibil la problemele de dreptate socială. În 1921 pledează, singur practic, în mod public, în favoarea votului femeilor. Începând cu anii treizeci, scrie despre şomaj, propunând soluţiile de astăzi. Abordează problemele demografice etc. Era ceva puţin obişnuit pentru un reprezentant al clerului.

…dinspre în afară spre înlăuntru…

Prietenul lui protestant era foarte pios: toată camera lui era tapiţată cu versete de sfântul Ioan. Ascultându-l pe prietenul lui citind cu convingere pasajul din Evanghelie referitor la Predica de pe Munte, tânărul Maurice trăieşte o altă experienţă tulburătoare. „Întâlnisem pe Cineva…Cuvintele pe care le auzisem de sute de ori deveneau dintr-odată uimitor de vii… Exista un Prieten care deţinea secretul vieţii: era vârsta descoperirii, a noutăţii, a entuziasmului. Perioadă de neuitat, căci o flacără s-a aprins atunci… a fost elanul care a dat naştere şi mi-a alimentat vocaţia, aurora unei vieţi religioase care era asemenea unei mişcări a duhului”.

……tăcerea ca prezenţă a Prezenţei…

De la şaisprezece la optsprezece ani petrece doi ani la colegiul abaţiei benedictine din Einsiedeln, o perioadă foarte luminoasă de care îşi va aduce aminte toată viaţa. Este impresionat de liturghie, căreia îi va consacra mai târziu lucrarea cea mai cunoscută: Le Poème de la Sainte liturgie.  Dar mai ales este subjugat de liniştea călugărilor. Convieţuiau acolo în jur de o sută cincizeci de călugări. Tăcerea îi devine indispensabilă, căci ea este singurul drum spre Dumnezeu, spre frumuseţe, spre adevăr, prietenie. El va spune: „Tăcerea este formă de deschidere, de abandonare, de sărăcie. Dacă este imposibil să întâlneşti frumuseţea şi iubirea în afara tăcerii, este pentru că Dumnezeu este tăcere, cum este şi sărăcie.

…marea încercare a „sistemului”…

Îşi face apoi studiile la marele seminar din Fribourg, unde îl are coleg pe viitorul cardinal Journet. Aceasta a fost pentru el o perioadă dificilă şi seacă. Nu mai regăsea aici liniştea şi atmosfera liturgică de la benedictini. Dar mai ales îi era greu să suporte scolastica care îi părea că îl închide pe Dumnezeu într-un sistem. Îi era teamă că se va face din Dumnezeu „un mare suveran dominând lumea”, în timp ce singurul Dumnezeu de care trebuie să se vorbească este „Dumnezeul inimii omului”, după expresia sfântului Francisc de Sales. Toată viaţa lui, voia să vorbească despre Dumnezeul lui Isus Cristos, despre Dumnezeul trinitar, despre Dumnezeul smerit şi sărac, care i-a atins inima şi i-a transformat viaţa. Teologia lui s-a născut din experienţa lui. Zundel spune aceasta într-o formulă sugestivă: „Dumnezeu nu este o invenţie, este o descoperire.” Şi încă: „Dumnezeu, este o experienţă.”

…Dumnezeu..este o descoperire…

În această săpare după apă în inima experienţei constă forţa abordării zundeliene. Pentru că dacă experienţa este profundă, ea va întâlni calea multora, care vor găsi astfel în scrierile şi viaţa lui Zundel o consonanţă cu ceea ce ei trăiesc.

Dar este şi slăbiciunea ei. Căci gândirea lui Zundel poate rămâne străină unora – chiar enigmatică - pentru cel care se apropie de Dumnezeu sau de propria sa interioritate prin căi foarte diferite de a sa. În acest sens, nu este de loc uimitor că abatele Zundel, în originalitatea sa, colorată de personalismul şi întâlnirea cu Il Poverello, şi cardinalul Journet, tomist şi sistematician, nu s-au înţeles deloc.

În 1919 la 19 iulie, la vârsta de douăzeci şi doi de ani şi jumătate, Maurice Zundel este ordonat preot la Fribourg. Este trimis ca vicar în parohia Saint-Joseph, cea mai mare din Geneva. Foarte repede apostolatul lui atrage atenţia, pentru că el nu face nimic ca toată lumea. Se consideră incapabil să predea catehismul aşa cum este; el preferă să-i conducă pe copii la Dumnezeu prin intermediul uimirii în faţa marilor opere de artă sau în lumina recentelor descoperiri ştiinţifice. Cu tinerii sau tinerele fete discută probleme socio-economice, de căsătorie şi chiar de educaţie sexuală. Una din fostele lui eleve în catehism spunea: „Avea un aşa simţ al măreţiei omului, încât voia să ni-l comunice. Adesea nu înţelegeam nimic sau eram derutaţi dar îl urmam pentru că ne respecta şi ne înălţa.”

Dar originalitatea şi zelul nu sunt întotdeauna iubite. Unul dintre confraţii lui, pe care Zundel l-a surprins fără să vrea într-o jenantă postură morală, îl va denunţa calomnios pentru îndrăznelile lui etc. Episcopul de atunci Mgr. Besson era foarte prudent şi a hotărât să-l îndepărteze pe acest „original”. Aşa începe o lungă şi dureroasă perioadă de exil, din 1925 până în 1946. Zundel este trimis la Roma, la Angelicum, pentru a-şi „reface” teologia cu p.Garrigou-Lagrange. Aici aprofundează tomismul, alege filozofia în care îşi dă şi doctoratul.

În 1927, episcopul îl trimite la Paris. Zundel petrece şase luni ca al treilea vicar la Charenton. Singur, aproape fără activitate pastorală, crede că moare de dezamăgire. Dar, mai târziu, va mulţumi pentru această teribilă experienţă şi nu-i va păstra nici o amărăciune. „Pentru că, va spune el în conţinut, tocmai în acest moment am simţit până în străfundul(golul) fiinţei mele tăcerea, sărăcia, crucea şi a trebuit să-mi găsesc propria mea cale în gândire şi acţiune. Fără această perioadă de moarte, n-aş fi mers niciodată atât de departe.”

Curând găseşte un post de al doilea capelan la călugăriţele benedictine de pe strada Monsieur. Începe să respire din nou. Aici leagă mari prietenii cu abatele Montini, Charles Du Bos, Louis Massingnon…

…întâlnirea cu Francisc de Assisi…

Din această vreme datează întâlnirea lui Zundel cu Francisc de Assisi. Dumnezeul sărac devine pentru totdeauna viaţă în el: „Prezenţa sfântului Francisc de Assisi, am întâlnit-o în acel moment. Nu puteam să-mi imaginez influenţa pe care o va avea asupra mea, care concorda cu ceea ce mi-a adus teologia ca cel mai bun[…]
Când se vorbeşte despre istoria dogmelor, acest cuvânt care-i face să se zburlească pe cei care nu ştiu ce vrea să însemne aceasta […], aceste noţiuni se străduiesc, de fapt, să arate că totul se bazează pe calitatea relaţiei şi pe generozitate. Incendiul se aprinsese în mine; înţelegeam că mistica trinitară era expresia unei generozităţi, duhul putea să meargă mai departe. Sfântul Francisc mi-a apărut ca cel care a avut misiunea unică de a cânta sărăcia ca pe o persoană şi de a vedea în ea pe Dumnezeu însuşi. Ceea ce teologii spuneau admirabil, sec, devenea viu şi regruparea s-a făcut de la sine, înţelepciunea lui Dumnezeu se identifica cu sărăcia: era sfârşitul sistemului…” Evanghelia Crucii nu mai este un text sau un cod de alianţă ci o persoană care suferă, „revelaţia unui Dumnezeu crucificat”. Măreţia nu mai constă în puterea care domină, ea stă în generozitatea care se comunică eliberând iubirea şi iertarea. Tot sistemul se desface astfel şi redevine viaţă în jurul misticii trinitare; „substanţele” şi „accidentele”, eficacitatea conceptelor se transformă în relaţie vie cu Cineva, în gratuitate, în comuniunea persoanelor şi astfel sărăcia divină devine cheia întregii sale gândiri.

Exilul i-a dat posibilitatea să scrie. Şi prima sa lucrare – care rămâne cea mai celebră – tratează exact despre tăcere şi liturghie cu lirismul contemplaţiei. Este vorba de Le Poème de la Sainte liturgie.

Viaţa itinerantă continuă. Capelan la o mănăstire din Londra, apoi la un pension de fete din Elveţia, apoi în Franţa.

În 1937 îşi poate în sfârşit realiza unul din visele cele mai dragi: petrece un an la şcoala biblică din Ierusalim. Zundel studiază aici limbile şi textele biblice cu o adevărată frenezie, dormind adesea mai puţin de patru ore pe noapte. Voia din toate forţele sale să înţeleagă cine era Săracul din Betleem, din Nazaret şi al Crucii.

De menţionat că i s-a reproşat adesea lui Zundel un anume „dispreţ” pentru Vechiul Testament. Pentru că vorbea adeseori despre acesta într-un mod critic. Este clar că el nu ignora legea şi Profeţii şi că ştia să le guste măreţia(timpul petrecut la Ierusalim o dovedeşte). Dar Zundel era atât de pătruns de măreţia şi de minunea Dumnezeului trinitar , era atât de gelos pentru Dumnezeul Iubire, încât toate pasajele din Vechea Alianţă în care Dumnezeu apărea sub trăsături de ură, mânie, pedeapsă, interzicere, îi păreau nedemne de Dumnezeu. El vedea aici pur şi simplu răbdarea pedagogiei divine în care Atotiubirea a trebuit adeseori să permită să fie desemnată într-o manieră nedemnă de ea din cauza slăbiciunii oamenilor şi a încetinelii mersului lor. Pentru el, totul trebuie deci interpretat plecând de la noutatea radicală adusă de către Revelaţia lui Isus Cristos.

…în căutarea persoanei…

În 1938 publică o nouă carte: Recherche de la personne, carte care va fi retrasă din comerţ la ordinul episcopului său. Zundel vorbea acolo într-un mod prea realist şi prea curajos despre căsătorie şi iubire. La acea epocă era ceva nepotrivit pentru peniţa unui preot. Dar, pe de altă parte, Zundel nu era mai puţin exigent decât Paul al VI-lea în maniera sa de a întrevedea morala conjugală, în acelaşi timp neînchizând pe nimeni în categorii culpabilizante.

Declarându-se războiul, în 1939, se reîntoarce în Elveţia. Fiind mereu fără lucru, la sfatul unor prieteni – Louis Massignon şi Mary Kahil – pleacă la Cairo, unde îşi va asuma tot felul de slujiri până în 1946. În sfârşit se simte util, mulţi preoţi trebuind să părăsească Egiptul la acea vreme.

…impactul întâlnirii cu islamul…

În mod inevitabil întâlneşte islamul. Este un şoc în care se amestecă admiraţia cu oroarea. Zundel admiră poezia şi măreţia Coranului; savurează misticii musulmani, în special pe Al Hallaj. Dar este deranjat de poverile sociologice ale religiei, el care este atât de atent la libertatea persoanei. Mai ales el resimte ca pe un coşmar pe Dumnezeul Islamului, oricât de frumoasă ar fi litania celor nouăzeci şi nouă de nume. În acest Dumnezeu solitar, el refuză să vadă un fel de „faraon atotputernic”, de „despot inaccesibil” în faţa căruia nu poţi decât să te supui şi care este total de neînţeles pentru viaţa spirituală a unui om liber.

…şi redescoperirea misticii trinitare…

Zundel descoperă acum cu o nouă profunzime mistica trinitară. „Dumnezeu este unic, dar nu solitar”, „Dumnezeu este dăruire”, „Dumnezeu este Iubire”, „Dumnezeu este Părtăşie”, în fiinţa lui chiar. Dumnezeu l-a creat pe om într-o structură de Alianţă.

De acum înainte nu va înceta să clameze cu toată energia că revelaţia trinitară constituie cheia întregului mister al omului şi că ea reprezintă fundamentul eliberării omului care, liber de sine şi de tot, se poate arunca în braţele unui Dumnezeu care este Libertate.

În 1946 revine în Elveţia. În sfârşit i se încredinţează din nou o slujire în dioceza sa: postul destul de vag de auxiliar în parohia Sacre-Coeur-d’Ouchy din Lausanne, post pe care îl va păstra până la moartea sa.

…predicator itinerant…

Timp de aproape trei ani, duce o viaţă de predicator itinerant, care îl conduce la Paris, Londra, în Egipt, în Liban. Participă la numeroase întâlniri spirituale, scrie câteva cărţi: Dialogue avec la Verite, Morale et Mystique, L’hymne à la joie, L’Homme existe-t-il? Ultima sa carte, Je est un Autre, apărută în 1971 este capodopera gândirii sale. Sprijinindu-se pe căutători spirituali, pe oameni de ştiinţă şi pe filozofi moderni el ne ajută să redescoperim lumea valorilor spirituale, ne descoperă singura împlinire posibilă a libertăţii noastre în generozitate, care constituie misterul persoanei.

Cuvântul lui este scânteietor. Este autentic pentru că este în perfect acord cu profunda sa viaţă spirituală. Mesajul lui este bogat şi seducător, sprijinit pe o imensă cultură. Mai ales vorbeşte despre om şi despre Dumnezeu cu o transparenţă convingere. Unii vor găsi aici o hrană inefabilă. Prea puţini totuşi... succesul n-a fost de partea lui. Există însă fecundităţi după moarte. Şi nu puţine. Şi e doar începutul(n.t.)…

…conferinţă la Vatican (1972)…

Într-o astfel de viaţă umilă, tragică adesea, survine chemarea papei Paul al VI-lea să vină să predice la întâlnirea tradiţională anuală a Curiei romane de la Vatican în 1972.  Sfânt curaj al papei. Micul abate, atât de adesea neînţeles, a vorbit cu mare simplitate în faţa celui mai august auditoriu care poate fi imaginat. Timpul pe care l-a avut la dispoziţie pentru pregătirea celor douăzeci şi două de prelegeri a fost foarte scurt. Abatele Zundel a avut în vedere situaţia de criză în care se găsea Biserica, supusă contestaţiilor din afară sau abandonărilor celor din interior, urmare şi a fenomenului protestatar din mai 1968. S-a axat pe problemele majore: problema omului şi a lui Dumnezeu, pătruns de urgenţa de a-l smulge pe cel dintâi din existenţa de robot şi pe cel de-al doilea din cariera de idol. Biserica resimţea încă fenomenul Mai 1968. La sfârşitul acestei întâlniri, papa va spune în omilia sa: „Tocmai am urmărit… toate meditaţiile lui atât de spirituale, atât de profunde şi, în acelaşi timp, atât de  aproape de noi, atât de apropiate de experienţa noastră… Dar mai degrabă decât resortul unei dialectici sau al unei meditaţii discursive, îmi pare că am fost invitaţi să descoperim o metodă şi să imprimăm în sufletul nostru o atitudine: aceea de a căuta profunzimea lucrurilor, de a face să germineze interioritatea a ceea ce cunoaştem şi simţim, începând cu persoana noastră.”

După întoarcerea la Lausanne, serviciile Vaticanului fac presiuni pentru publicarea acelor conferinţe într-o carte, Quel homme et quel Dieu. Redactarea aceasta se dovedeşte a fi epuizantă pentru autor, cartea va apare în anul imediat următor morţii lui Zundel.

La începutul anului 1975 Maurice Zundel suferă o embolie cerebrală care îl privează de cuvânt. Ultima despuiere pentru el care ştia atâtea limbi.

…naşterea în cer…

Vede lumina veşnică la 10 august 1975. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că era un sfânt.

Surse pentru aceasta pagina:

http://www.mauricezundel.ch
http://www.annesigier.qc.ca/zundel
http://www.mauricezundel.free.fr
Bernard de Boissiere, France-Marie Chauvelot - "Maurice Zundel", Presse de la Renaissance, Paris 2004

Câteva din scrierile lui Maurice Zundel(sau despre MZ) care se găsesc pe piaţa de carte (www.amazon.fr)

Croyez-vous en l'homme ? (CERF, janvier 2, 2003)
Marie : Tendresse de Dieu(Editions le Sarment mai 25, 2005)
Recherche de la personne Editeur :Desclée (septembre 12, 1999)
Notre Dame de la Sagesse (Éditeur : Le Cerf, janvier 1, 1979)
L’Athéisme, un malentendu ?(Editions Saint-Paul, octobre 20, 2002)
L’Eucharistie, éviter les malentendus(Editions Saint-Paul, octobre 20, 2002)
Pour toi qui suis-je ?(Fayard, mars 5, 2003)
Le problème que nous sommes : La Trinité dans notre vie (le Sarment, novembre 16, 2005)<
Quel homme et quel Dieu,(Éditeur : Saint-Augustin, octobre 31, 1996)
L'Homme passe l'homme : Suivi de Itinéraire(Editions le Sarment, août 24, 2005)
Maurice Zundel : Ses pierres de fondation(Editions Anne Sigier, mai 3, 2005)
La Vérité, source unique de liberté(Anne Sigier, mars 17, 2005)
L'homme existe-t-il ? Editions le Sarment (décembre 8, 2004)
La beauté du monde entre nos mains : Tome 3(Editions Anne Sigier,mai 5, 2004)
Vie, mort, résurrection(Editions Anne Sigier, septembre 1, 2002)
Dans le silence de Dieu Tome 2 (Editions Anne Sigier, janvier 1, 2002)
Morale et mystique(Éditeur : Anne Sigier, septembre 6, 2001)
Pèlerin de l'espérance(Anne Sigier, août 17, 2001)
Ton visage, ma lumière(Éditeur : Desclée, février 3, 2000)
Ouverture sur le vrai(Desclée, septembre 12, 1999)
Un autre regard sur l'homme(Éditeur : Le Sarment, juin 3, 1998)
L'homme, le grand malentendu(Éditeur : Saint-Paul, novembre 18, 1997)
Dieu, le grand malentendu(Éditeur : Saint-Paul, mai 5, 1997)
Avec Dieu dans le quotidien: Retraite à des religieuses:(Saint-Augustin, octobre 31, 1996)
Emerveillement et pauvreté(Éditeur : Saint-Augustin, octobre 31, 1996)
a pierre vivante(Le Cerf, mars 18, 1993)
A l'écoute du silence(Éditeur : Tequi, 1979)
L'Évangile intérieur(Éditeur : Saint-Augustin, octobre 31, 1996)
L'humble présence: Inédits de Maurice Zundel(Éditeur : Tricorne, octobre 29, 2001)
A l'écoute du silence(Éditeur : Tequi, 2000)
Le poème de la sainte liturgie(Éditeur : Moustier,1991;Ouvrage paru pour la première fois en 1926)

Salt la inceputul paginii